marți, 10 septembrie 2013

SUV-urile: ipocrizia şoferilor

Scriu pentru că tocmai s-a lansat noul SUV Jaguar.

Am suportat stoic existenţa unor maşini ca Porsche Cayenne, se pare că şi cei de la Maserati au planuri similare - nu mai pot. Şi îmi propun să critic nici mai mult nici mai puţin decât... ce-şi doresc probabil majoritatea şoferilor (de sex masculin sau, mai ales, feminin).

Sport Utility Vehicle - dar sport nu sunt, decât prin adaosul unui număr nesimţit de cai putere. Dacă e să o luăm aşa, şi camioanele din raliul Dakar sunt sportive, dar parcă e ceva în neregulă.
Boon, sport am lămurit-o. Utile ? în niciun caz. Veţi spune "dar SUV-urile sunt sigure" - urmăriţi-mă.

Şi sunt tare curios cine va fi cinstit cu sine însuşi şi va recunoaşte că am dreptate.

Majoritatea SUV-urilor circulă în oraş. Unde o maşină mare este mai greu de manevrat din cauza dimensiunilor. Garda la sol mai mare este, de asemenea, teoretic inutilă - folositoare poate numai la parcările pe borduri, care de obicei nu sunt tocmai legale. Consumă mai mult decât berlinele sau breakurile. Tracţiunea 4x4 se foloseşte rarism - în cele câteva zile de iarnă mai serioasă de peste an. Situarea mai sus DĂ UN SENTIMENT FALS DE SIGURANŢĂ, ÎNCREDERE ŞI SUPERIORITATE FAŢĂ DE CEILALŢI ŞOFERI. Motiv pentru care unii proprietari de SUV-uri conduc agresiv şi neatent, considerând că nu li se poate întâmpla nimic. Sunt cutii mari de metal. Da, la 100 de km/h sunt mai sigure decât un Matiz. Tocmai această siguranţă însă împinge la asumarea riscurilor - şi intrarea la 140 într-un stâlp de beton sau într-o altă maşină nu au ce să aducă bun.

Spaţiu? Sunt spaţioase? Mhm da. Mai mult ca... un Opel, să zicem, ca să dau un exemplu nu tocmai dintre cele mai faimoase?

SUV-urile are avea sens pentru cei ce trăiesc într-o suburbie de deal sau munte - şi paradoxal acolo sunt cel mai rar întâlnite. Cei care au efectiv nevoie de ele în oraş (transportă des lucruri multe, grele, gen echipamente audio-video) sunt într-o minoritate infimă.

La fel de paradoxal nu am nimic împotriva lor, ca maşini: multe sunt adevărate bijuterii de design, de la Infiniti FX35 până la Range Rover Evoque.

Îi înţeleg pe cei ce conduc limuzine. Sau maşini de familie. Nu pot fi de acord însă cu şoferii care îşi doresc SUV-uri pentru oraş. Nu există nici măcar un singur motiv real pentru existenţa acestor vehicule - decât vanitatea proprietarilor sau... frica de ceilalţi participanţi la trafic. Care denotă slabă pregătire.

duminică, 23 august 2009

scurt update Mamaia

Patru premii întâi la creaţie. Patru. Corina Chiriac îşi cere scuze că e răguşită.
...Ca să zic aşa, îmi odihnesc cazul.

Mamaia. TVR.

Ştiu, ştiu, s-a scris, se scrie, curg râuri-râuri despre amintitul festival. Şi sincer îmi cer scuze dacă repet opiniile altora (ceea ce este foarte posibil, că doar nu inventez eu roata).
Şi totuşi: eu nu pricep festivalul ăsta. În ruptul capului. În fiecare an iese prost. Ce înseamnă prost? Păi nu există ediţie în care să nu fie vreo microfonie. În care să nu cadă ceva pe la sunet. În care să nu te minunezi de alambicările organizatorice.
Cum ar fi: seara de gală. Se dau premiile - iată cum: prezentatorii anunţă şi invită în scenă premiantul. Vine premiantul. Prezentatorii iau de la una din hostesele aflate în apropiere un buchet de flori, o hârtie şi un trofeu. Premiantul le ia, pupă prezentatorul/-a şi... le returnează prompt aceleiaşi hostese.
Mobilizarea publicului s-a făcut în felul următor: după fiecare intervenţie a unuia dintre prezentatori, celălalt încheia obligat neapărat necesar cu "să o/îl aplaudăm". Yay, oh let's.
A şi fază; la un moment dat în aceeaşi seară de gală, prezentatoarea anunţă că în sală este şi Mircea Geoană. Deci scuzaţi-mi engleza repetată, dar who gives a giddy flying fuck?!
Şi ajung la cea mai nasoală chestie. Mă nu că sunt eu vreun talent. Nu că oi fi vreun critic de excepţie: cânt şi ascult muzică, poate mai mult decât alţii, cu siguranţă mai puţin decât mulţi. Dar problema e că se cântă prost. Staţi, nu săriţi în sus "biiiiine mă eşti tu deştept". Puţintincă răbdare. Se cântă prost în primul rând pentru că se falsează. Şi rău, grav de tot, te prinzi, te deranjează. Nu cred că a fost vreun concurent, la interpretare sau compoziţie, care să n-o facă.
Se cântă prost pentru că se urlă. Chiar aseară vorbeam cu cineva: mare parte din popul românesc e pe principiul încet pe strofă, tare pe refren. Luaţi orice melodie pop şi o să vedeţi, chiar aş vrea contraexemple, probabil că există câteva. Aşadar, calitatea se măsoară în cantitate: tare = bine.
Şi în triluri. Pe principiul cu cât încercăm mai mult (fără să reuşim) să cântăm mai ca Beyonce, cu atât suntem mai apreciaţi. Ştii ce le-aş zice oamenilor ăstora? Mark Knopfler, Norah Jones, Diana Krall, Natalie Imbruglia, BB King, Katie Melua, John Mayer, Billie Holiday, Ella Fitzgerald, Aurelian Andreescu, Florin Bogardo, Dave Matthews Band - ordinea e absolut aleatorie. Li se pot adăuga o tonă de alţii; sunt muzicieni care ştiu ce înseamnă să cânţi un singur sunet, simplu, o singură notă, sau să cânţi încet şi să răscoleşti.
Era o tipă (care a şi luat premiul special al Radioului, mi se pare), care a început să cânte ok, banal dar în regulă, şi care dintr-o dată începe să cânte ca la operă. Mă da culmea, cu voce serioasă de tot, voce de soprană în toată regula, chiar mişto. Jos pălăria pentru ea; dar să mor dacă avea vreo legătură. Cât nu cânta pe vocea aia (care era folosită mai mult ca solo, coloratură etc.) era complet neinteresantă. Repet, nu era rău, dar pur şi simplu nu-ţi rămânea în minte.
De fapt nu prea-ţi rămâne nimic în minte, cu câteva mici excepţii gen prestaţia (până la urmă nu rea) a lui Naomi sau a lui Romescu. În rest, este mai mult un spectacol de divertisment neintenţionat decât un festival cu muzicieni. De-asta nu înţeleg Mamaia.

miercuri, 27 mai 2009

De la muncă

Aveţi tonomate la serviciu?
Cele mai simple sunt alea cu cafea. Mai deosebite sunt alea cu cola şi senvişuri, fiţă sunt alea cu mâncare gătită. Ultimele sunt cumplite.
Noi le avem pe toate trei. De unde şi sumedenia de probleme. Să mă explic: când omul ajunge la acea stare necesitate care-i cere să se agite de mărunt, de bani, hârtii sau ce-o fi ca să mulgă ceva de la un tonomat din ăla, e de rău. E rău adică are neapărat nevoie de cafea, cola etc etc. Şi se aşteaptă, bietul, ca totul să meargă minunat: să aibă banii ficşi iar comanda să vină prompt pentru a-şi ostoi setea sau ce-o fi de ostoit. Eii dar şi când nu merge minunat...
Situaţii:
1. Îţi lipseşte o monedă de 50 de bani. Cinci mii, cum s-ar zice. Şi n-are nimeni în jur, şi turbezi cu nervii. Dacă găseşti până la urmă, e cea mai bună cafea/cola/etc etc pe care ai consumat-o în ultimii cinci ani; dacă nu, eşti întors şi irascibil până când procuri cumva respectivul produs;
2. Tonomatul (tu-i mama lui) îţi dă produsul dar, dacă ai băgat o hârtie, nu-ţi dă restul. În funcţie de personalitate reacţia poate fi "n-are nimic, dacă mergeam în Dorobanţi era tot aia", "tu-i paştele mă-sii" sau "ce vai steaua mea sunt, uite cum n-am putut să mă abţin, şi mi-a mâncat şi banii, aparat afurisit".
3. Caz special la tonomatele cu spirală, ca alea de la metrou: ai bani, eventual ficşi, îi bagi, merge, se învârte spirala, aştepţi salivând produsul, care... nu cade. Se opreşte sticla aia acolo, stă să cadă da' nu vrea. Oooooo doamne ce nervi. Şi e şi mare al naibii dulapul ăla. Reacţii: pleci obidit că ai rămas şi dependent, şi f***t, şi cu banii luaţi. Sau: băăăăăi Octaveeee, Miiiish, Piiiink, 'aideţi fraţilor să-l hâţânăm kktul ăsta!
Exemplele pot continua, tonomatele au o personalitate proprie. Pe mine mă distrează (sau, după caz, enervează) cum toate, absolut toate, îţi dau produsul într-un mega-sictir. Cel de cafea: frate parcă scuipă, parcă dă în silă lichidul ăla. Şi asta de când începe, face "pâc"-ul ăla de parcă zice biiiine mă bine, îţi dau, hai dispari, săracule. Ăla mare de cola sau senvişuri - ăla e total: să mor dacă nu-mi dă senzaţia unui vânzător gras, care îţi dă ceva aşa fix cu bobârnacul. Gen, îţi pune un pachet de ţigări pe tejghea şi îi dă un zvâc, din vârful degetelor. Păi frate când cade cola aia de pe spirală, şi cu troscul ăla de ştie tot etajul ce, cum, când şi de ce ai luat, e sictirul suprem. Huo tonomatele.

sâmbătă, 16 mai 2009

Murhpy...

...veghează, îmi spunea cineva. Nu trece zi, pe cuvânt, în care să nu-l pomenesc. Nici nu ştiu ce să enumăr mai întâi: cum stau la cea mai scurtă coadă din magazin - nu, rectific: la orice coadă m-aş aşeza, casa de marcat rămâne fără hârtie. A, a, sau stai, se face schimbul de tură. Sau nu merge cardul - eu neavând bani decât de card, sau aflu că "ştiţi, această casă e numai pentru carduri" (eu neavând, bineînţeles, decât bani lichizi). Din acelaşi ciclu amintesc tramvaiul sau metroul care pleacă din staţie sub ochii mei.
Le ştim cu toţii, le păţim cu toţii. Astea sunt universal valabile.
Mai amuzant e însă când Murphy ne loveşte cu chestii specifice fiecăruia. Spre exemplu: mi-am rupt un deget de la picior. Degetul mare de la piciorul stâng (detaliul este crucial). Nu zici că stau la coadă la şaorma. Cu partea stângă lângă perete, tocmai pentru că ştiindu-mă norocos cunosc apetitul soartei să-mi trimită vreun inept care să se împiedice de, bineînţeles, piciorul bolnav. Păi credeţi că scap?! Aş. Vin un netot cu un imbecil, nu ştiu cum naiba au făcut, au sfidat legile fizicii, au dat peste mine. Evident că m-au călcat. Da, pe stângul. Exact pe deget. Fără să vrea, sincer.
În metrou. Eu cu metroul mai rar, dar voiam să profit de un plus de rapiditate. Vagonul gol, frumos, aerisit. Mă aşez liniştit pe un scăunel, loc cât vezi cu ochii. Ne oprim în staţie, pe uşa de oarecum vizavi de mine se urcă publicul larg. Între public o fată. Din motive numai de ea ştiută, încearcă să se aşeze lângă mine - atenţie, în dreapta mea. Nimic deosebit (asta era la o zi după faza cu şaorma, mai aveam puţin şi-mi băgam piciorul în buzunar de nervi) până aici. Dar iaca pârdalnicul de metrou nu ştiu cum pleacă puţin şi frânează brusc înainte ca biata fată să apuce să şadă ca lumea - cade fix peste mine; pe dreapta, ok, dar degeaba. Încerc să o ţin să nu dea cu capul de o bară - şi mă calc, repet, mă calc singur cu dreptul peste stângul. Îşi cere bineînţeles scuze, eu zâmbesc strâmb (o fi crezut că sunt ţăran, dar mă durea de-mi venise rău), viaţa merge înainte...
În casă la o prietenă. Mă ridic în picioare că venise mama ei. O salut politicos. Femeia nu mă văzuse demult, vine entuziastă să mă ia în braţe. Claaar, clar se împiedică de piciorul meu stâng care evident că era la acelaşi nivel cu dreptul. Îmi dau lacrimile, dar asta e.
Murphy veghează fraţilor, murphy veghează!

marți, 5 mai 2009

"Noi"

Aşa se cheamă spectacolul pus la cale de trupa lui Dan Puric, în coregrafia Leliei Marcu, la sala Rapsodia de pe Lipscani.

Mărturisesc că sunt un tradiţionalist nesuferit care vrea să vadă teatru cu costume şi decoruri, care se oftică dacă Hamlet e îmbrăcat în blugi şi aşa mai departe.

Şi totuşi: dacă-l vedeţi pe undeva, dacă auziţi de acest "Noi", mergeţi oameni buni. E o succesiune de pastile (nu le mai ţin minte, peste zece-douăzeci), unele nu mai lungi de câteva minute. Sunt momente din viaţă - că e vorba de înşelarea iubitei, dansarea unei melodii, un pseudo-anunţ televizat de care se face mişto sau chiar şi un simplu strănut - arătate într-un mod foarte sincer şi foarte frumos.

Ce nu mi-a plăcut? E poate puţin prea lung; între fiecare "moment" există pauza normală de "negru" necesară schimbării rapide a scenei (este vorba de recuzită, decorul e practic inexistent - dar nici nu i se simte nevoia), dar recunosc că spre sfârşit începeam să nu mai pot fi atent - dar na, e şi chestie de gust al fiecăruia. Încă ceva: ca să te bucuri de spectacolul ăsta, trebuie să vrei să te laşi un pic dus. Să rămâi puţin şi în voia muzicii (care pe cuvânt ar merita un cd), să încerci să-i înţelegi şi pe protagonişti - într-un cuvânt, să nu mergi la "Noi" dintr-o poziţie superioară.

Din câte ştiu spectacolul s-a născut din ideile membrilor trupei, pe stilul "faceţi ce vă trece prin cap"; ăsta este poate marele lui avantaj - se vede că oamenii au avut într-adevăr ceva de zis, de arătat, nu este o reprezentaţie pusă în scenă de dragul de a performa.

O să râdeţi cu lacrimi la unele lucruri, altele o să vă pună pe gânduri, încă altele o să vă înduioşeze. "Noi" e ca o colecţie de nuvele ale mai multor autori, sau un şir de scurt-metraje. E absolut imposibil să nu găsiţi ceva fain. Căutaţi-l prin reviste şi pe net, vedeţi când mai are loc şi mergeţi. Merită, iar trupa lui Puric musteşte de talent şi prospeţime.

duminică, 19 aprilie 2009

din nou, Paştele

A mai fost un Paşte. Românesc, cum îl ştim. N-are sens să comentez felurile în care a fost sărbătorit - unii s-au îmbuibat, alţii au mers în cluburi, alţii au stat acasă. Fiecare după gust, chef şi posibilităţi.
Pe mine mă frapează în fiecare an, nu daţi ochii peste cap, ştiu că e clişeu, momentul de la biserică, luatul luminii. Este absolut fascinant să vezi oameni total diferiţi, din zone sociale total diferite, cum până la urmă amuţesc (ok, mai mult sau mai puţin) pentru un anumit lucru. O idee, în fond.
Nu e vorba aici de semnificaţia religioasă a momentului, ci de ideea unei sărbători. Că instinctiv, pentru câteva momente, o oră, o zi sau cât i-o ţine, oamenii vor să fie un pic mai buni. Instinctul ăsta mi se pare minunat. Mai multe chestii m-au făcut în ultima perioadă să-mi schimb puţin părerea despre sărbători în general; mulţi tindem să le considerăm o povară - uneori pentru că sunt incomode, alteori pentru că presupun bătaie de cap (sarmale? miel, drob careva?) şi se transformă într-o corvoadă (eterna întrebare cu ce facem de revelion, spre exemplu).
Pe de altă parte, dacă reuşim să ne bucurăm de fiecare sărbătoare, eu zic că ajungem un pic mai buni. Poate mai răbdători.

Promit ca postările viitoare să fie mai acide :)