De la muncă

Aveţi tonomate la serviciu?
Cele mai simple sunt alea cu cafea. Mai deosebite sunt alea cu cola şi senvişuri, fiţă sunt alea cu mâncare gătită. Ultimele sunt cumplite.
Noi le avem pe toate trei. De unde şi sumedenia de probleme. Să mă explic: când omul ajunge la acea stare necesitate care-i cere să se agite de mărunt, de bani, hârtii sau ce-o fi ca să mulgă ceva de la un tonomat din ăla, e de rău. E rău adică are neapărat nevoie de cafea, cola etc etc. Şi se aşteaptă, bietul, ca totul să meargă minunat: să aibă banii ficşi iar comanda să vină prompt pentru a-şi ostoi setea sau ce-o fi de ostoit. Eii dar şi când nu merge minunat...
Situaţii:
1. Îţi lipseşte o monedă de 50 de bani. Cinci mii, cum s-ar zice. Şi n-are nimeni în jur, şi turbezi cu nervii. Dacă găseşti până la urmă, e cea mai bună cafea/cola/etc etc pe care ai consumat-o în ultimii cinci ani; dacă nu, eşti întors şi irascibil până când procuri cumva respectivul produs;
2. Tonomatul (tu-i mama lui) îţi dă produsul dar, dacă ai băgat o hârtie, nu-ţi dă restul. În funcţie de personalitate reacţia poate fi "n-are nimic, dacă mergeam în Dorobanţi era tot aia", "tu-i paştele mă-sii" sau "ce vai steaua mea sunt, uite cum n-am putut să mă abţin, şi mi-a mâncat şi banii, aparat afurisit".
3. Caz special la tonomatele cu spirală, ca alea de la metrou: ai bani, eventual ficşi, îi bagi, merge, se învârte spirala, aştepţi salivând produsul, care... nu cade. Se opreşte sticla aia acolo, stă să cadă da' nu vrea. Oooooo doamne ce nervi. Şi e şi mare al naibii dulapul ăla. Reacţii: pleci obidit că ai rămas şi dependent, şi f***t, şi cu banii luaţi. Sau: băăăăăi Octaveeee, Miiiish, Piiiink, 'aideţi fraţilor să-l hâţânăm kktul ăsta!
Exemplele pot continua, tonomatele au o personalitate proprie. Pe mine mă distrează (sau, după caz, enervează) cum toate, absolut toate, îţi dau produsul într-un mega-sictir. Cel de cafea: frate parcă scuipă, parcă dă în silă lichidul ăla. Şi asta de când începe, face "pâc"-ul ăla de parcă zice biiiine mă bine, îţi dau, hai dispari, săracule. Ăla mare de cola sau senvişuri - ăla e total: să mor dacă nu-mi dă senzaţia unui vânzător gras, care îţi dă ceva aşa fix cu bobârnacul. Gen, îţi pune un pachet de ţigări pe tejghea şi îi dă un zvâc, din vârful degetelor. Păi frate când cade cola aia de pe spirală, şi cu troscul ăla de ştie tot etajul ce, cum, când şi de ce ai luat, e sictirul suprem. Huo tonomatele.

Murhpy...

...veghează, îmi spunea cineva. Nu trece zi, pe cuvânt, în care să nu-l pomenesc. Nici nu ştiu ce să enumăr mai întâi: cum stau la cea mai scurtă coadă din magazin - nu, rectific: la orice coadă m-aş aşeza, casa de marcat rămâne fără hârtie. A, a, sau stai, se face schimbul de tură. Sau nu merge cardul - eu neavând bani decât de card, sau aflu că "ştiţi, această casă e numai pentru carduri" (eu neavând, bineînţeles, decât bani lichizi). Din acelaşi ciclu amintesc tramvaiul sau metroul care pleacă din staţie sub ochii mei.
Le ştim cu toţii, le păţim cu toţii. Astea sunt universal valabile.
Mai amuzant e însă când Murphy ne loveşte cu chestii specifice fiecăruia. Spre exemplu: mi-am rupt un deget de la picior. Degetul mare de la piciorul stâng (detaliul este crucial). Nu zici că stau la coadă la şaorma. Cu partea stângă lângă perete, tocmai pentru că ştiindu-mă norocos cunosc apetitul soartei să-mi trimită vreun inept care să se împiedice de, bineînţeles, piciorul bolnav. Păi credeţi că scap?! Aş. Vin un netot cu un imbecil, nu ştiu cum naiba au făcut, au sfidat legile fizicii, au dat peste mine. Evident că m-au călcat. Da, pe stângul. Exact pe deget. Fără să vrea, sincer.
În metrou. Eu cu metroul mai rar, dar voiam să profit de un plus de rapiditate. Vagonul gol, frumos, aerisit. Mă aşez liniştit pe un scăunel, loc cât vezi cu ochii. Ne oprim în staţie, pe uşa de oarecum vizavi de mine se urcă publicul larg. Între public o fată. Din motive numai de ea ştiută, încearcă să se aşeze lângă mine - atenţie, în dreapta mea. Nimic deosebit (asta era la o zi după faza cu şaorma, mai aveam puţin şi-mi băgam piciorul în buzunar de nervi) până aici. Dar iaca pârdalnicul de metrou nu ştiu cum pleacă puţin şi frânează brusc înainte ca biata fată să apuce să şadă ca lumea - cade fix peste mine; pe dreapta, ok, dar degeaba. Încerc să o ţin să nu dea cu capul de o bară - şi mă calc, repet, mă calc singur cu dreptul peste stângul. Îşi cere bineînţeles scuze, eu zâmbesc strâmb (o fi crezut că sunt ţăran, dar mă durea de-mi venise rău), viaţa merge înainte...
În casă la o prietenă. Mă ridic în picioare că venise mama ei. O salut politicos. Femeia nu mă văzuse demult, vine entuziastă să mă ia în braţe. Claaar, clar se împiedică de piciorul meu stâng care evident că era la acelaşi nivel cu dreptul. Îmi dau lacrimile, dar asta e.
Murphy veghează fraţilor, murphy veghează!

"Noi"

Aşa se cheamă spectacolul pus la cale de trupa lui Dan Puric, în coregrafia Leliei Marcu, la sala Rapsodia de pe Lipscani.

Mărturisesc că sunt un tradiţionalist nesuferit care vrea să vadă teatru cu costume şi decoruri, care se oftică dacă Hamlet e îmbrăcat în blugi şi aşa mai departe.

Şi totuşi: dacă-l vedeţi pe undeva, dacă auziţi de acest "Noi", mergeţi oameni buni. E o succesiune de pastile (nu le mai ţin minte, peste zece-douăzeci), unele nu mai lungi de câteva minute. Sunt momente din viaţă - că e vorba de înşelarea iubitei, dansarea unei melodii, un pseudo-anunţ televizat de care se face mişto sau chiar şi un simplu strănut - arătate într-un mod foarte sincer şi foarte frumos.

Ce nu mi-a plăcut? E poate puţin prea lung; între fiecare "moment" există pauza normală de "negru" necesară schimbării rapide a scenei (este vorba de recuzită, decorul e practic inexistent - dar nici nu i se simte nevoia), dar recunosc că spre sfârşit începeam să nu mai pot fi atent - dar na, e şi chestie de gust al fiecăruia. Încă ceva: ca să te bucuri de spectacolul ăsta, trebuie să vrei să te laşi un pic dus. Să rămâi puţin şi în voia muzicii (care pe cuvânt ar merita un cd), să încerci să-i înţelegi şi pe protagonişti - într-un cuvânt, să nu mergi la "Noi" dintr-o poziţie superioară.

Din câte ştiu spectacolul s-a născut din ideile membrilor trupei, pe stilul "faceţi ce vă trece prin cap"; ăsta este poate marele lui avantaj - se vede că oamenii au avut într-adevăr ceva de zis, de arătat, nu este o reprezentaţie pusă în scenă de dragul de a performa.

O să râdeţi cu lacrimi la unele lucruri, altele o să vă pună pe gânduri, încă altele o să vă înduioşeze. "Noi" e ca o colecţie de nuvele ale mai multor autori, sau un şir de scurt-metraje. E absolut imposibil să nu găsiţi ceva fain. Căutaţi-l prin reviste şi pe net, vedeţi când mai are loc şi mergeţi. Merită, iar trupa lui Puric musteşte de talent şi prospeţime.