Murhpy...

...veghează, îmi spunea cineva. Nu trece zi, pe cuvânt, în care să nu-l pomenesc. Nici nu ştiu ce să enumăr mai întâi: cum stau la cea mai scurtă coadă din magazin - nu, rectific: la orice coadă m-aş aşeza, casa de marcat rămâne fără hârtie. A, a, sau stai, se face schimbul de tură. Sau nu merge cardul - eu neavând bani decât de card, sau aflu că "ştiţi, această casă e numai pentru carduri" (eu neavând, bineînţeles, decât bani lichizi). Din acelaşi ciclu amintesc tramvaiul sau metroul care pleacă din staţie sub ochii mei.
Le ştim cu toţii, le păţim cu toţii. Astea sunt universal valabile.
Mai amuzant e însă când Murphy ne loveşte cu chestii specifice fiecăruia. Spre exemplu: mi-am rupt un deget de la picior. Degetul mare de la piciorul stâng (detaliul este crucial). Nu zici că stau la coadă la şaorma. Cu partea stângă lângă perete, tocmai pentru că ştiindu-mă norocos cunosc apetitul soartei să-mi trimită vreun inept care să se împiedice de, bineînţeles, piciorul bolnav. Păi credeţi că scap?! Aş. Vin un netot cu un imbecil, nu ştiu cum naiba au făcut, au sfidat legile fizicii, au dat peste mine. Evident că m-au călcat. Da, pe stângul. Exact pe deget. Fără să vrea, sincer.
În metrou. Eu cu metroul mai rar, dar voiam să profit de un plus de rapiditate. Vagonul gol, frumos, aerisit. Mă aşez liniştit pe un scăunel, loc cât vezi cu ochii. Ne oprim în staţie, pe uşa de oarecum vizavi de mine se urcă publicul larg. Între public o fată. Din motive numai de ea ştiută, încearcă să se aşeze lângă mine - atenţie, în dreapta mea. Nimic deosebit (asta era la o zi după faza cu şaorma, mai aveam puţin şi-mi băgam piciorul în buzunar de nervi) până aici. Dar iaca pârdalnicul de metrou nu ştiu cum pleacă puţin şi frânează brusc înainte ca biata fată să apuce să şadă ca lumea - cade fix peste mine; pe dreapta, ok, dar degeaba. Încerc să o ţin să nu dea cu capul de o bară - şi mă calc, repet, mă calc singur cu dreptul peste stângul. Îşi cere bineînţeles scuze, eu zâmbesc strâmb (o fi crezut că sunt ţăran, dar mă durea de-mi venise rău), viaţa merge înainte...
În casă la o prietenă. Mă ridic în picioare că venise mama ei. O salut politicos. Femeia nu mă văzuse demult, vine entuziastă să mă ia în braţe. Claaar, clar se împiedică de piciorul meu stâng care evident că era la acelaşi nivel cu dreptul. Îmi dau lacrimile, dar asta e.
Murphy veghează fraţilor, murphy veghează!